Dor de călătorii: Bellinzona - un oraș cu trei castele

Într-o splendidă zi de duminică (21 august a.c.) ne-am propus să vizităm câteva puncte de interes din Bellinzona și Locarno.

De la Lugano la Bellinzona sunt vreo 20 km, ce pot fi parcurși cu ușurință datorită calității drumurilor, dar se poate opta și pentru o călătorie cu trenul. După primii zece kilometri soșeaua coboară un versant situat deasupra unei văi largi, înverzite, traversată de râurile Ticino ( Tessin ) și Maggia. Această vale reprezintă un teren fertil pentru agricultură, aici cultivându-se suprafețe întinse cu legume și viță de vie. De altfel, culturile de viță de vie îmbracă pereții versanților care străjuiesc valea, în lunile de vară formând o mantie verde, plăcută ochiului care explorează împrejurimile. Rândurile perfect aliniate ale acestei culturi formează desene minunate , alcătuind o geometrie plină de vitalitate.

În scurt timp am ajuns la Bellinzona, oraș ce este și capitala cantonului Ticino (Elveția). Aceasta se mândrește cu orașul vechi, unde se află câteva biserici din sec. al XV-lea, cu clădiri încărcate de ani, frumos renovate, dar mai ales cu trei castele medievale cățărate pe stânci, vestigii ce fac parte din patrimoniul UNESCO încă din anul 2000 ( ca și multe clădiri ).

Cu ochii îndreptați spre crenelurile unuia dintre ele și fără să mai ținem cont de sfaturile GPS-ului, care ne învârtea în jurul unei piețe, am găsit un loc de parcare foarte aproape de obiectiv, lângă o fântînă arteziană, cu apa țâșnind din gura unei foci de marmură, operă a artistului ticinez Remo Rossi, după cum am aflat mai târziu. Ne aflam de fapt în Piazza Governo, unde se găseau clădirea executivului ( format din cinci oameni ) și a parlamentului cantonului, dar și cea a Teatro Sociale, ambele construite la mijlocul sec. al XIX-lea.

Am pornit la pas prin orașul vechi, cam adormit în dimineața de duminică
( multe magazine închise, după modelul elvețian), trecând pe străzi înguste, bordate de clădiri vechi, bine întreținute sau renovate, pe sub arcadele primăriei și am ajung în Piazza delle Collegiata, adică piața catedralei. Catedrala, numită tot Collegiata, datează din perioada renascentistă ( sec. al XV-lea ) și este închinată Sfinților Ștefan și Petru. Are o fațadă masivă din marmură puțin ornamentată, iar interiorul este amplu , bogat decorat, în stil baroc. Mi-a atras atenția faptul că , în cele două nave laterale, există opt capele, cu sculpturi și decorațiuni în marmură albă sau roșie, precum și tablouri aparținând unor artiști celebri din dec al XVIII-lea și al XIX-lea. Există și foarte multe decorațiuni cu stuc în stil rococo.. În fața fiecărei capele erau explicații scrise în trei limbi de circulație, fapt mai rar întâlnit la obiectivele de acest fel.

Bellinzona- orașul vechi

Piazza delle Collegiata

La Collegiata

Din piața catedralei , unde era mai multă animație, aici fiind terase unde turiștii, dar și localnicii zăboveau la un expresso, sau la o gelato, se zăreau crenelurile Castelgrande, cel mai mare dintre cele trei castele despre care vorbeam la începutul prezentării. Ca să ajungem la el puteam să urcăm treptele unor străduțe înguste sau să ne continuam drumul pe Via Codeborgo, până la Piazza del Sole, proiectată tot de un renumit arhitect ticinez, Livio Vacchini, reprezentând un spațiu larg, modern, menit să pună în valoare și să facă accesibil obiectivul. Am optat pentru cea de-a doua variantă, care ni s-a părut mai simplă, dar , la coborâre, am încercat-o și pe prima.

Castelul este, de fapt, un fel de fortificație amplă, ridicată de-a lungul timpului , pe una dintre stâncile care au rămas mărturie a eroziunii făcute de ghețari , în vremuri imemoriale și care se află la originea văilor în care este amplasată Bellinzona și comunele limitrofe. Săpăturile arheologice au scos la iveală aici , în spațiul ocupat de construcțiile cu scop militar, vestigii din neolitic, precum și lucrări de fortificație din sec. al VI-lea d. H. , dar construcția e menționată cu denumirea de Castel Magnum abia în sec. al XIV-lea. Ulterior a fost cunoscut și drept Chateau d'Uri (1630) sau de Altdorf și, în 1818, Château de San Michele.

Au urmat lucrări de restaurare în secolele următoare, în secolele al XVII-lea și al XIX-lea. Ultimele lucrări de restaurare au fost realizate de către renumitul arhitect Aurelio Galfetti, în perioada 1984-1991. Acesta a pornit de la ideea că a păstra înseamnă a transforma și a conceput un plan prin care castelul să devină parte integrantă a orașului, mai precis o zonă în care locuitorii să se plimbe în aer liber , ca într-un parc. Tocmai acest aspect, cred eu, îl diferențiază de alte construcții asemănătoare , unele chiar mai impunătoare. Aurelio Galfetti a reușit ceva cu totul deosebit, fiindcă interiorul fortificațiilor este o imensă curte interioară , accesul se face cu un lift a cărui arhitectură modernă se integrează perfect obiectivului istoric
( pătrunzi printr-o fantă uriașă , ca o breșă în stâncă, luminată natural, ceea ce dă o senzație specială, de trecere în alt timp), între creneluri există peluze de iarbă, iar spațiul dintre stânci, în vecinătatea zidurilor construcției, e cultivat cu viță de vie.

Castelul are două turnuri , Turnul Alb și Turnul Negru, iar incinta de creneluri se împarte în trei sectoare. Aceste vestigii dateză din mai multe perioade. Astfel, construcțiilor din sec. al XIII-lea li s-au suprapus cele din perioada milaneză ( 1473- 1486).

Cândva ( perioada Visconti) zidurile de incintă coborau de pe stâncă până la râul Ticino, dar o mare inundație, din 1515, a distrus o parte dintre ele. Și în prezent ele acoperă o suprafață foarte mare, aspect care, de asemenea, dă unicitate construcției.

Accesul la castelul - parc este liber, doar vizitarea arsenalului se face cu bilet de intrare.

Explorarea acestui spațiu imens, plimbarea pe zidurile cu creneluri, pe aleile inedite create între acestea, pe pătura verde care le acoperă, ne-au făcut o deosebită plăcere și ne-au încărcat de energie. Acesta a fost și scopul urmărit de celebrul arhitect Aurelio Galfetti, care merită toată aprecierea.

Cu siguranță poziția castelului, modul în care a fost concepută renovarea lui, perspectivele asupra orașului vechi și nou, peisajul montan care se profilează în zare, dar și celelalte două castele, care se zăresc pe stâncile vecine, fac din această fortificație un loc frumos, de mare atracție.

Noi am petrecut mai bine de două ore aici, încercând să întipărim în memorie ceea ce vedeam, imagini unice, de o frumusețe netăgăduită.

Celelalte castele, mai mici, se numesc Montebello și Sasso Corbaro. Findcă timpul nu ne permitea, noi am ales să vizităm doar Castelgrande și să ne rezervăm câteva ore pentru celebra și frumoasa mănăstire Madona del Sasso, ridicată pe vârful unai stânci în Locarno, deasupra Lacului Maggiore. Despre acesta voi vorbi în postarea următoare.

Cele trei castele se pot vizita și apelând la serviciile unui minicar de vacanță luat din piața catedralei.

Am revenit în Piazza Governo, liniștită, cu foca din marmură aruncând jeturi de apă către cer, de data acesta în compania unor copii minunați, bălăcindu-se, nu fără reținere, în apa limpede și rece ca gheața.