Mănăstiri ctitorite de Ștefan cel Mare și Sfânt

                

     Astăzi, m-am gândit să scriu câteva cuvinte despre mănăstirile ctitorite de marele Voievod, Ștefan cel Mare și Sfânt, locuri de liniște și pace sufletească, dar și minunate comori ale artei românești.  Nu despre toate - sarcină mult prea grea - ci doar despre trei dintre ele, pe care le-am revăzut cu foarte multă plăcere relativ de curând.

În primăvara anului 2017, în frumoasa lună mai, am conceput și am urmat un traseu în Moldova, care să ne dea posibilitatea realizării unui mic pelerinaj pe la mănăstiri, dar și să străbatem o parte din drumul făcut de Vitoria Lipan, eroina romanului Baltagul, scris de Mihail Sadoveanu, pentru mine, un reper al literaturii noastre.

Prima oprire de la plecarea din Buzău am făcut-o la Piatra Neamț, unde ne- am cazat la Pensiunea Palatul de Cleștar, apoi am poposit la Voroneț, unde am rămas trei zile la Complexul Turistic Casa Elena 4*.

 Nici nu ne-am luat bine camera în primire și am și alergat la mănăstire , să ne bucurăm sufletul în liniștea monahală, dar și ochiul, cu inegalabilul albastru de Voroneț.

După ce am trecut printre căsuțele cu produse locale și cusături, iată-ne în curtea mănăstirii. În mijlocul micii curți, unde iarba verde pusese stăpânire, se înălța renumitul edificiu religios, a cărui frumusețe inegalabilă nu e dată de mărimea construcției, ci de armonia ei și pictura exterioară, cu chipuri de sfinți și scene biblice măiestrit realizate.

„Io Ștefan voievod, din mila lui Dumnezeu domn al țării Moldovei, Fiul lui Bogdan voievod, a început să zidească această casă în mănăstirea de la Voroneț, întru numele Sfântului și Slăvitului și Marelui Mucenic, purtător de biruință, Gheorghe, în anul 6996 (1488), luna mai 26, în lunea după coborârea Sfântului Duh; și s-a sfârșit în același an, luna septembrie 14.”

Tabloul votiv, al întemeietorului, pictat în anul 1496, se află în naos. Acesta îl înfățișează pe Marele Voievod ,împreună cu Doamna Maria-Voichița și Bogdan , moștenitorul, închinând, prin mijlocirea Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Mănăstirea Mântuitorului nostru Iisus Hristos, pentru a-i mulțumi ca l-a ajutat în lupta împotriva cotropitorilor turci.

Primul stareț al mănăstirii, Daniil Sihastru, monahul care a fost sfătuitor al Domnului Ștefan, își are mormântul în pronaos, iar chipul său este pictat ca sfânt pe fațada de miazăzi a mănăstirii și în Calendarul Ortodox.

M-a impresionat în mod deosebit simplitatea construcției, acoperișul țuguiat, acoperit cu șindrilă, așa cum erau , la noi, casele de la țară și pictura, realizată într-o manieră unică. Nu cred că în acest spațiu românesc, cu coline domoale și ape limpezi, cu case cu pridvoare și cu oameni pașnici, împăcați cu soarta lor, și-ar fi avut locul construcții arhitectonice grandioase prin dimensiuni sau prin materialele de construcție. Sufletul românesc își găsește echilibrul în aceste edificii , care impun prin alte caracteristici, fiind un simbol al credinței, al spiritualității noastre.

Astfel, din punct de vedere arhitectural, construcția aparține stilului moldovenesc, ce este o îmbinare originală între stilul bizantin ( împărțirea în naos, pronaos și altar ) și cel gotic târziu ( înălțimea bisericii, contraforturile exterioare, chenarele ușilor și ferestrelor , în arc frânt, modul de tratare al pietrei cioplite ), la care se adaugă și elementele artei autohtone.

Am dat roată mănăstirii și am zăbovit în fața fațadei de vest, acoperită de marea frescă numită Judecata de apoi, foarte bine conservată. Aceasta temă este prezentă în multe biserici ortodoxe și este încărcată de semnificații. În cadrul acesteia sunt pictați Hristos, Duhul Sfânt, Tronul de Judecată, precum și balanța faptelor omului, care apare în ipostaza de copilaș ,  plasat între talerele balanței. Faptele omului , săvârșite în viață, sunt simbolizate de niște suluri de hârtie, astfel: pe talerul din dreapta, cele rele, iar pe cel din stânga, cele bune. Îngerii și diavolii, situați de o parte și de alta a balanței încearcă să influențeze omul și, implicit, Judecata de Apoi. Binele și răul, dragostea și ura se luptă să încline balanța , fiecare în favoarea ei. Dar, oricât s-ar strădui răul, reprezentat de diavoli, să-l târască pe om în focul Gheenei, ei nu reușesc, fiindcă intervine Mila lui Dumnezeu. În fața Lui, o faptă bună atârnă mai mult decât o mulțime de fapte rele, dând omul șansa de a se reconstrui moral și a-și dovedi dragostea față de aproapele său și față de Dumnezeu.

În felul acesta trebuie înțeleasă celebra frescă de pe fațada de vest a Voronețului, fără a intra, desigur, în detaliile rezervate cunoscătorilor. Pentru această frescă, Voroneț este numită "Capela Sixtină a Orientului", renumită și prin fondul albastru al picturilor, nereprodus până astăzi, deși se știe că,  la baza lui, ar sta un mineral numit azurit. Pe fondul acestei culori unice, pe fațada sudică a mănăstirii, este pictat Arborele lui Iesei sau Genealogia Mântuitorului nostru Isus Hristos. Pe coloane sunt pictați filosofii greco-latini, printre care Aristotel și Platon, ceea ce arată deschiderea către cultura și spiritualitatea universală.

În pridvor pictorii au redat calendarul creștin – ortodox.

Frumusețea picturii exterioare ( realizată în vremea lui Petru Rareș ) este completată de cea a celei interioare, realizată în anul 1496, adică în vremea lui Ștefan cel Mare. Întreaga pictură dă impresia unei frumoase cusături românești populare, în culori calde, meșteșugit  îmbinate, astfel încât să-ți deschizi sufletul către Dumnezeu, în cea mai deplină liniște și pace interioară.

Voronețul este, fără îndoială, o adevărată comoară a culturii și spiritualității românești, dar și universale și un obiectiv turistic de excepție.

Am plecat din incinta mănăstirii, îmbogățiți de atâta frumusețe și armonie, dar puțin temători la gândul că  fațada nordică a fost stearsă de vânturile, ploile și zăpezile veacurilor  și formula sacră , pot zice, a albastrului, nu este încă descifrată.

Saint Moritz - Elveția

                                                    

         Numele acestei localități este printre cele mai cunoscute din Europa și din lume, fiind legat de sporturile de iarnă, dar și de un turism exclusivist.

Am vrut să vedem și noi Saint Moritz, fiind mari iubitori ai peisajelor elvețiene, așa că ne-am rezervat un popas de vreo 3-4 ore  aici, în drumul nostru de la Nauders ( Austria ) la Lugano (Elveția ) . De fapt acest drum a reprezentat pentru noi cel mai important lucru, întrucât trece prin renumita vale Engadine, apoi prin Valea Bregaglia. Am spus întotdeauna și repet , ori de câte ori am ocazia,  că cele mai frumoase impresii, cele mai profunde amintiri dintr-o țară, sunt cele ale călătoriei propriu-zise, drumurile, relieful, așezările, oamenii.

Dar să revenim la Valea Engadine, situată în Cantonul elevețian Graubünde. Este o vale care se individualizează prin câteva aspecte definitorii: altitudinea mare (1800 m), râul Inn, care o străbate, lacurile Sils, Silvaplana și Saint Moritz, Munții Alpi, cu înălțimi de peste 3000m (cel mai înalt fiind Piz Bernina, cu 4048 m), care o mărginesc. Am prezentat Oberengadine ( Engadina de Sus ), care este cuprinsă între Pasul Hohfinstermunz și Pasul Maloja, dar există și Unterengadine ( Egandina de Jos ), mult mai sălbatică, cu altitudini între 1600 m și 1000 m, între Fluelapass și Landwasser.

Venind dinspre Nauders, am fost întâmpinați de o vale verde, străbătută de un râu vesel, destul de îngust, limpede , a cărui culoare verde-albăstruie ne urmărea pas cu pas- râul Inn- care își intinde cursul pe o distanță de 517 km și trei țări

( Elveția, Austria, Germania ). Localitățile sunt destul de dese , valea având o mare densitate a populației.

Iată-ne la Saint Moritz, localitate cu vreo 5000 locuitori, una dintre puținele situate la altitudinea de 1800 m. Era o zi frumoasă de august (2017 ), cu 22 grade C, cu soare deplin. Saint Moritz - Dorf , situat în partea de nord a Lacului Saint Moritz, pe țărmul abrupt al acestuia, ne-a întâmpinat cu fețele renumitelor hoteluri surâzând în lumina soarelui , cu multă curățenie, dar, mai ales , cu un aer deosebit de curat. Ne-a surprins faptul că nu simțeai că te afli la o altitudine de peste 1500 m , de la presiunea aerului, la temperatură.

 Se pare că soarele îndrăgește acest loc, fiindcă – se zice - își arată fața aici 300 de zile pe an. Localitatea arată frumos și vara, dar e cunoscută îndeosebi ca stațiune de iarnă, fiind cea care a găzduit de două ori – în 1928 și 1948 – Jocurile Olimpice de Iarnă, precum și numeroase alte competiții. Hotelul exclusivist Kulm a fost primul construit aici , în 1864 , urmat , la scurt timp de Hotelul Palace, în 1896, cu scopul de a găzdui turiștii bogați care voiau să petreacă vacanța de iarnă la munte. În afara pârtiilor de schi, a celor de bob , exista posibilitatea- ca și în prezent- de a practica patinajul sau jocul de polo pe lacul înghețat.

Străzile înguste, în pantă abruptă, sunt ceva firesc în Saint Moritz – Dorf, dar nu mă așteptam să aibă chiar și un turn înclinat, campanila Bisericii Sf. Mauritius.

Piața Primăriei este foarte frumoasă și un pic mai largă.

Stațiunea are și o altă bogăție și anume apa termală, hotelurile specializate în tratamente  fiind situate în Saint Moritz Bad, situată la sud de lac. Cel mai mare hotel de aici este Kempinscki Grand Hôtel des Baines.

Plimbarea în jurul lacului îți oferă posibilitatea să admiri ambele părți ale localității și să te bucuri de limpezimea apei , de minunata îmbinare a elementelor primare, de care depinde viața. Și, la Saint Moritz viața este frumoasă!

Plecând din localitate, am avut ocazia să vedem și celelalte lacuri care fac să strălucească Valea Engadine. Unul dintre ele părea aflat sub stăpânirea irevocabilă a practicanților de kitesurfing sau wakesurfing, adică deasupra apei lacului pluteau sute - nu exagerez – de parapante multicolore, de care erau agățate trupurile celor care iubesc aceste sporturi nautice.

Un pic mai departe, pe o pajiște, era organizat un concurs de echitație, cu tot ceea ce presupunea el.

Pasul Maloja ne-a oferit imaginea multor case din piatră și lemn, specifice zonei, iar coborârea în Valea Bregaglia a fost de-a dreptul spectaculoasă. Am coborât de fapt – cu mașina - un perete drept de stâncă, cu o diferență de nivel de 200 m, pe un drum impecabil, format numai din curbe în ac de păr, ce păreau să nu se mai termine. Voi atașa un film care nu mai are nevoie de comentarii.

Aceasta a fost scurta noastră experiență în Saint Moritz, suficientă pentru a observa unicitatea locului și inegalabila frumusețe a creației divine.